DESCRIPTION:
Ciuta
versuri-Stancu Nicolae-
Un vânt tăios aleargă prin crengile uscate,
Prinzând în hora morţii văzduhul îngheţat.
Cărările pădurii sunt toate astupate,
Iar norii cern povara de alb imaculat.

La orizont, lumina se pierde-n agonie,
Trăindu-şi disperată, cu slabele-i puteri,
minutele rămase. Iar luna argintie
Predă ştafeta nopţii, făcând din ziuă ieri.

Oprindu-şi saltul sprinten, o ciută cafenie
Adulmecă văzduhul cu gingaşele nări.
Gonită de-ntuneric, se-ndreaptă spre câmpie,
Uitându-se cu teamă spre cele patru zări.

Neîntrecută-n goană, pe-ntinderea pustie,
Se-opreşte pe colină, scrutând din depărtări.
Pe cap, coroana mică o poartă cu mândrie,
Iar ochii mari şi negri visează la chemări.

Deodată, peste codri, se-nalţă corul foamei,
Înfiorând de spaimă suflarea din păduri.
În casele răzleţe, se-nchină la icoane,
Flăcăii scot din şură tăioasele securi.

Cu boturile-ntinse la lună cer solie,
Să dea ca pradă morţii un suflet de vânat,
'Nălţând ca mulţumire lugubra simfonie
De urlete sinistre, ce bagă spaima-n sat

Încremenită, ciuta ascultă imnul morţii,
Cu sufletul la gură şi teamă în priviri,
În muta disperare înalţă rugă nopţii,
Să scape iar de haită, de groaznice trăiri.

Dar lupii văd ofranda, sub tristul clar de lună,
Şi sar ca nişte umbre nămeţii afânaţi,
Cu ochi sticlind de foame, se-avântă împreună,
Cu gurile căscate, de sânge însetaţi.

Cu fiarele pe urmă, micuţa ciută zboară,
Nutrind scăpare-n fuga pe-ntinsele câmpii.
Să-i spargă pieptul bate plăpânda inimioară,
Iar ochii-i sunt, în beznă, ca două torţe vii.

Cu vântul împotrivă, sleită de putere,
Înoată prin omătul ce-ajunge pân-la piept,
Încrâncenată-aşteaptă sfârşitul în tăcere
Şi-o lacrimă-şi prelinge, încet, pe-obrazul drept.

Pădurea amuţeşte, iar vântul nu mai bate,
Înfiorată luna se-ascunde dup-un nor.
Din cer, ghicind ospăţul, doar corbii vin aproape,
Plutind ca nişte umbre şi croncănind în cor.

Dezlănţuită, haita spre pradă năvăleşte
Muşcând la-nvălmăşeală cu colţii de oţel,
Se sfâşie-ntre dânşii, iar sângele-i orbeşte,
Şi ura-o-ntronează cumplitului măcel.

Deodat-o fulgerare despică bezna nopţii
Şi aerul vibrează de tunetul urmat,
Răzbunătoarea ploaie înfige plumbul morţii
În haita care fuge de omul înarmat.

Prin rănile-aburinde se scurge-n valuri viaţa
Şi moartea stă la pândă, s-o ia pe-al său hotar.
Pe ochii blânzi şi negri se pune-n văluri ceaţa,
De groaznica durere, frumoşii muşchi tresar.

Privirea ei umbrită imploră salvatorul
Să-i curme agonia, trecând-o printre drepţi.
La ochi îşi duce arma, din milă, vânătorul
Şi mângâie trăgaciul. De ce nu tragi? Ce-aştepţi?

De ce lungeşti durerea, când poţi printr-o mişcare,
Să-i împlineşti dorinţa, scăpând de suferinţi?
Cămaşa înflorată ţi-o rupi cu-nverşunare
Oprind plecarea vieţii. Pe moarte vrei s-o minţi?

Un vânt tăios aleargă pe-ntinderea pustie
Şi vălul morţii cade pe ochii îngheţaţi;
Pe braţele vânjoase o porţi cu duioşie,
Spre casa străjuită de brazi-mpovăraţi.